Când copii au copii, cum e destinul? Sau cum de se repetă istoria lor în România?
Jurnalistele Mihaela Steliana Munteanu și Teodora Adina Munteanu au documentat 10 povești pentru 𝐉𝐮𝐫𝐧𝐚𝐥𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐦𝐚𝐦𝐞 𝐭𝐢𝐧𝐞𝐫𝐞, proiect derulat de Salvați Copiii Iași și Fundația Corona în cadrul 𝐙𝐨𝐨𝐦-𝐳𝐞𝐭𝐮𝐥 𝐌𝐚𝐦𝐞𝐥𝐨𝐫.
„𝐂𝐮𝐢𝐛𝐚̆𝐫𝐢𝐫𝐞𝐚 𝐬𝐚̆𝐫𝐚̆𝐜𝐢𝐞𝐢 𝐬̗𝐢 𝐚 𝐥𝐢𝐩𝐬𝐞𝐢 𝐝𝐞 𝐞𝐝𝐮𝐜𝐚𝐭̗𝐢𝐞 𝐢̂𝐧 𝐛𝐚𝐠𝐚𝐣𝐮𝐥 𝐩𝐮𝐫𝐭𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐨 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐥𝐚̆, 𝐭𝐫𝐚𝐠 𝐟𝐨𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐠𝐫𝐞𝐮, 𝐚𝐭𝐚̂𝐭 𝐝𝐞 𝐠𝐫𝐞𝐮 𝐢̂𝐧𝐜𝐚̂𝐭 𝐭𝐞 𝐩𝐨𝐭 𝐫𝐞𝐭̗𝐢𝐧𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐧𝐨𝐫𝐨𝐚𝐢𝐞 𝐬̗𝐢 𝐧𝐞𝐯𝐨𝐢 […]. 𝐀𝐬̗𝐚 𝐚 𝐚𝐣𝐮𝐧𝐬 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐚, 𝐭̗𝐚𝐫𝐚 𝐝𝐢𝐧 𝐔𝐄 𝐜𝐮 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐦𝐚𝐦𝐞 𝐦𝐢𝐧𝐨𝐫𝐞.”
𝐉𝐮𝐫𝐧𝐚𝐥𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐦𝐚𝐦𝐞 𝐭𝐢𝐧𝐞𝐫𝐞 poate fi downloadat în format PDF.
Material realizat cu sprijinul Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014 – 2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014 – 2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org
Povestea 1: Ioana – femeia cu copilăria frumoasă dar scurtă
Are 26 de ani și mă uit la zâmbetul din ochii ei. E bucuroasă că discutăm. Îi place să vorbească și se simte în siguranță, pentru că intermediarul – asistenta socială de la Salvați Copiii Iași, e om de încredere pentru ea.
Are patru copii – din care unul e la sân, neinteresat de dialogul meu cu mama lui.
”- La 15 ani m-am căsătorit. Am avut o copilărie frumoasă…dar scurtă…”- și povestea curge. Aflu că familia ei, cu mamă și tată și încă trei frați, era una pe care o consideră cu o viață normală.
S-a îndrăgostit de pe la 13 ani. El avea 17 ani. Părinții au văzut că se iubesc copiii și au fost de acord până la urmă. ”Dacă ar fi să gândesc cu mintea de acum, aș mai amâna”, spune Ioana.
Opinia ei rămâne neschimbată, atunci când o întreb câți ani are copilul cel mare și constatăm că, dacă ar lua exemplul părinților, în cinci ani ar trebui să-l însoare. Gândul o izbește cu putere. Îl respinge. După chipul ei realizez că abia în fața acestui gând își dă seama cu adevărat ce au acceptat cu ani în urmă părinții ei.
Privind în aceeași oglindă, constatăm că în șase ani, Ioana ar putea fi bunică, adică la 32 de ani.
Ca să ne mai revenim din șoc, schimb firul poveștii și încerc să aflu dacă a lucrat și cât.
Aflu că Ioana nu are nicio zi de angajare, doar zilier a fost, pe perioade foarte scurte de timp. De fapt nu are nicio calificare și nici nu poate avea, pentru ca a mers la școală până în clasa a șaptea și mai avea un an pentru a putea ajunge la nivelul de studiu care să-i permită un curs de calificare.
În jurul ei fetele au ajuns și pe la opt clase, dar nu toate, pentru că la ei în sat nu se învață așa mult. ”E de lucru la câmp și în plus, ca să învățăm în continuare trebuia să mergem în altă comună vreo câțiva kilometri și nu ne lasă (n.n.-părinții)”.
Urmare a lipsei studiilor și a faptului că trebuie crescuți copiii, Ioana nu s-a putut angaja niciodată. A mai lucrat ”la Gostat” (n.n.- fermă în asociere acum, înainte de 1989- exploatație agricolă în proprietarea statului), ca zilieră.
Lucrează soțul ei…. și el zilier în țară sau la căpșuni prin Europa. Și ea a fost acolo cu el, dar copiii o țin acasă. Așadar resursele familei sunt impredictibile.
Facem împreună o listă cu ce-i lipsește Ioanei:”răbdarea – că mă supăr cam repede. În rest am de toate”- îmi spune femeia. Evident că ”de toate” corespunde cu așteptările ei și modul în care își identifică nevoile.
Deși nu trece la capitolul ”îmi lipsește”, pe parcursul interviului, femeia cu copilul la sân, afirmă că uneori ar vrea să mai fie copila de 13 ani care, când era tristă punea capul pe mama și îi treceau supărările.
Recunoaște faptul că întâlnirile din proiectul de la Salvați Copiii Iași au făcut-o să se gândească mai mult la ea, de la a ține cont de îngrijirea personală, până la a se gândi la viitor. Soluții însă nu are. E dependentă de soț și are copiii de care trebuie să țină cont.
Admite chiar că ar putea lucra și să câștige banii ei. Revine: dacă ar fi să poată schimba ceva în existența ei, ar fi să facă mai tarziu copiii.
”- Care crezi că e vârsta potrivită pentru o femeie să aibă copii? – o întreb.
Se gândește și zâmbind stânjenită, spune:
- Douăzeci de ani.” Înțeleg că nu e prima dată când are acest gând, dar timpul nu se poate întoarce.
În mod real, ca să poată să se califice într-o meserie ar trebui să poată face clasa a opta, chiar și acum la 26 de ani. Abia apoi s-ar putea gândi să lucreze undeva, dar în comuna în care stă șansele sunt reduse și copiii au nevoi continue de atenție, deci ar fi foarte greu să facă navetă.
Știe și ea toate acestea, așa că se declară mulțumită cu cât are: copii sănătoși, bărbat bun cu ea.
Povestea 2, 3: Petronela și Cristina, mamele adolescente la judecata satului
În special în comunitățile mici e foarte greu să fii diferit. Pentru mamele tinere, respingerea din partea comunității este o greutate în plus care se adună la provocările pe care le au în fiecare zi. Lipsa socializării și a sentimentului de apartenență poate avea urmări grave pentru psihicul mamei, care mai târziu să se resfrângă și asupra copilului.
Pentru a preveni aceste situații, Salvati Copiii împreună cu Fundația Corona au organizat în cadrul proiectului Zoom-zetul mamelor, cluburi comunitare în care mamele au participat și la sesiuni de consiliere.
La club au venit și Petronela și Cristina, două mame de 20, respectiv 22 de ani, care trăiesc într-o comună aflată la aproximativ 40 de km de Iași.
Deși abia s-au cunoscut și au povești de viață diferite, cele două tinere au ceva în comun: ambele au simțit pe pielea lor cum arată discriminarea.
Cristina provine dintr-o familie de 11 copii, dintr-un sat aflat la mare distanță de unde trăiește acum. Deși s-a născut într-o familie cu valori creștine foarte stricte, ea a refuzat să adere la normele impuse de religie.
„E strict să fii așa. Trebuie să te îmbraci cu fuste lungi, batic pe tot capul. Eu nu m-am îmbrăcat așa și mă făceau încăpățânată. Am mai mers de vreo două-trei ori cu ei la biserica. Se roagă, cântă, ascultă muzică diferită. Nu se machiază, nu au cercei, nu nimic. Pe mine când m-au văzut că am venit de la școală cu cercei, mi-au zis că mi-am pus sârmă în urechi. Mi-a făcut o colegă găurile. Le-am zis că nu mă pot obliga să fiu ca ei”, a povestit Cristina.
Faptul că familia ei era diferită față de cele din comunitate, atrăgea totodată și comportamente urâte și discriminatorii din partea celorlalți.
„Uite și pe ăștia, au ieșit să se joace!”, așa strigau după tine. Copiii sunt răi, nu se suportă între ei, trag după tine… Ceilalți copii de pe uliță trăgeau cu pietre, frații mei veneau cu capul spart, așa că trebuia să ies cu ei”, a spus Cristina.
La acestea s-au adăugat și neînțelegerile din familie care au facut-o într-un final să fugă de acasă.
„Din cauza mamei am plecat mai mult, că ne bătea cu făcălețul. De la păruit și tras cu făcălețul, te învinețiai toată.
Se luaseră două surori la bătaie între ele. Eu m-am băgat și le-am tras la amândouă. La una chipurile, i-am tras mai tare. Când a ajuns acasă, mama a venit și ea cu făcălețul. Ce crezi că dacă sunt așa de stricți, nu vorbesc urât și ei? Mi-a zis panaramă și în alte feluri. Mi-a spart și telefonul, l-a rupt în două. Mi-a tras vreo două făcălețe peste mână. Asta se întâmpla cu o seară înainte să plec. Am zis: las-că-ți arăt eu!
Venisem de la biserică. Eram cu soră-mea. Am lăsat acasă mâncare, mi-am făcut baie și am zis că mă duc în sat cu fetele și am plecat. Nu mi-am luat haine, mi-am luat o perie de păr și o doză de suc. Era cald. M-a sunat când și-a dat seama, la un moment dat. Am închis telefonul de tot. O săptămână nu au vorbit deloc cu mine. La vreo două săptămâni abia, a venit aici” – a povestit Cristina.
Fata a plecat la iubitul ei în comuna ieșeană. Ea avea 17 ani și jumătate pe atunci, el era cu un an mai mare. Deși familile se cunoșteau între ele, părinții fetei nu au fost inițial de acord cu relația. „Nu le plăceau de el, că nu e ca noi”.
Însă după apariția copilului, neînțelegerile s-au mai diminuat. Acum, partenerul ei lucrează în construcții, iar ea crește copilul cu ajutorul soacrei.
„Cum arată o zi din viața mea? Curățenie, mâncare, copil, cam atât. Spăl. Mă mai uit la televizor, la seriale indiene. Mă mai uit la desene animate. Dau mâncare la porci, găini (…) N-am niciun vis neaparat, vreau doar să fie copilul sănătos”
Cristina a terminat clasele gimnaziale, dar viitorul pentru ea e incert.
„Nu prea m-a întrebat nimeni ce îmi doresc când voi fi mare. Am terminat opt clase, apoi am fost la muncă. După ce am terminat nu m-am dus mai departe. Nu a fost posibilitate atunci. Nu au avut părinții ce le-a trebuit. Am fost și mulți. Nu știu dacă vreau să continui școala. Să mai învețe și copilul carte când va fi mare”, a povestit Cristina.
Până să plece din satul ei, Cristina a muncit la negru, la cules fructe.
„Angajată nu am fost. Am lucrat la negru, la prune (n.n.- cules). Veneam cocoșată de muncă. Este o livadă aproape . Acolo primește și de la 12, 13 ani, doar să-și facă norma. Eu am căzut și din copac acolo, mi-a intrat un par în coaste. Trebuia să strângi tot copacul odată și n-am ajuns, așa că m-am suit în copac. Nici ei nu știau că e putred. Mi-au zis că e gros, că te ține, că nu știu ce. Aveam 15 ani. Mi-a dat un băț. Am dat de două ori și s-a rupt creangă. M-am tăiat de și acum am rămas cu urmă” – a povestit Cristina.
Fiind și din alt sat, Cristina nu are prietene. „Fetele de aici ori sunt mici, ori au și ele problemele lor. Plus că știi cum te vorbește lumea prin sat. Mai bine stau deoparte”, a povestit Cristina.
Petronela are aceeași problema. Toate prietenele ei sunt la distanță, așa că cea mai mare parte din timp și-o petrece cu familia.
„Tata e plecat în Germania la căpșuni. Eu stau cu cel mic, mama și sora mea. Mai vorbesc cu sora-mea. Și ea are un copil de 7 luni. Cu mama nu prea pot vorbi, îmi zice că o plictisesc. Mama ne întreabă de ce nu suntem mai deschise. Păi nici ea nu e deschisă și de multe ori nici nu ne ascultă”, a povestit Petronela.
Petronela are 22 de ani și un băiețel de un an și un pic. Tatăl copilului a părăsit-o când ea era gravidă în trei luni. De atunci păstrează legătura când și când.
„Mai vorbim așa, despre copil, dar rar. Mă mai întreabă ce-i trebuie copilului. El nu se implică. Mi-aș dori să fie mai implicat. Lucrează în străinătate, dar deja are o relație. Eu îi mai zic că e greu cu un copil și îmi zice că stai tu acum cu el și când crește mai mare pe la 5 ani îl iau eu. Eu nu vreau să-l ia. Mereu când îi zic că îmi e greu cu băiatul, că plânge, nu doarme noaptea, el îmi zice că, ce tot mă plâng atât, că înainte femeile făceau și câte zece copii. Nu mă interesează ce făceau alte femei. Orice i-aș spune, simt că nu pot vorbi cu el”, a povestit Petronela.
Petronela a cunoscut răutatea oamenilor de mică, asta pentru că e un pic diferită.
„Eu am problema asta dintotdeauna, și când eram mica, ai mei nu m-au dus la niciun control, nu știu de ce. Sunt persoane care m-au descurajat și zic că nu se mai poate face nimic. Eu cred că medicina a avansat și poate se mai poate face ceva. Mai sunt și oamenii răi care vorbesc urât sau râd. Eu încerc să nu-i bag în seamă. Să se pună cineva în papucii mei. Râzi de mine, dar dacă erai tu în situația asta? Le simt privirile, sau chiar mă mai strigă într-un fel. Am strâns câțiva bănuți și vreau să mă duc la doctor să văd dacă se poate face ceva”, a povestit fata.
Petronela nu și-a terminat școala, dar își dorește să o facă printr-un program cu frecvență redusă. Asta ca, mai apoi, să facă cursuri de machiaj sau hairstyling.
„Eu vreau să mă ocup mai mult de mine. Să am timp să ies. Când ies mă simt eliberată, chiar și dacă m-am dus la magazin. Acum că a crescut copilul, îl iau cu mine peste tot. E foarte mămos, plânge tot timpul după mine. Am niște planuri când mai crește băiatul. Vreau să merg la un curs, să termin zece clase. După, vreau să fac un curs de machiaj sau de frizerie, ceva. Mă pasionează pe mine treaba asta”, a spus Petronela.
Un alt plan ar fi să plece la muncă în străinătate.
„Vreau să muncesc în afară. În România salariile sunt mici. Mi-a plăcut în Italia, când am fost. Vreau să fac niște bănuți și să îmi fac o cameră așa cum vreau eu. Cu parchet pe jos, cu totul făcut frumos. Să am loc pentru persoanele care ar veni la mine pentru aranjat părul și machiaj. Am camera mea, dar nu e ca în visurile mele. Vreau să fac o schimbare, că schimbările din viață sunt bune”- a spus Petronela.
Ea este încântată de activitățile pe care le face la clubul comunitar unde revine mereu cu drag.
„Ne învață despre viață, cum să ne comportăm cu copiii. Mie chiar îmi place. Ies așa din zona mea de confort. Ies din rutina aia de zi cu zi. Am învățat multe lucruri utile”, a conchis Petronela.
Povestea 4: Ana are mere, pere și un prunc
Abia acum a împlinit 19 ani și e deja nevastă și mămică. Provine dintr-o familie cu șase frați, iar ea se indentifică drept o fire mai închisă. După cât povestește însă, nu ai spune că e așa introvertită….
Ea a fost copilul cel mare, obligat să aibă grijă de toți frații. De fapt și-a înlocuit des mama despre care știa că trebuie să lucreze pământul.
Între frați diferența e mică, dar ea, de când se știe, crește copiii mai mici ca ea. Amintirea ei cea mai veche din bucătărie e de pe la 8-9 ani: amesteca greu în mămăliga pusă la fiert pe plita sobei. Era încordată să nu cadă de pe piatra pe care o cărase în casă cu un frate mai mic. Fratele ținea piatra să nu se răstoarne și ea, Ana, să cadă cu tot cu ceaunul cu mămăliga în clocot.
Când explică episodul, fața ei nu mai zâmbește și are aerul unei femei bătrâne și istovite. Retrăiește greutatea zilelor din copilărie, în care a făcut munci peste puterea ei.
Tatăl ei e plecat mult. Acum e la București și lucrează în construcții, iar mama ei, care s-a căsătorit la 18 ani, avea grijă de copii și lucra o bucată de pământ.
Din copilărie, figura cea mai dragă e a prietenei ei, de care era nedespărțită și cu care și acum ține legătura. Cu ea împărtășea bucuriile și tristețile.
Ana s-a căsătorit la 16 ani și jumătate și acum crede că a fost prea devreme. Ar fi vrut să mai copilărească, să se mai joace.
”De la 15-16 ani începeam și eu să mai ies, atunci deschisesem ochii și eu. Nu ieșeam decât în sat. Mergeam în magazine, jucam jocuri, stăteam mai mulți”- descrie ea ”distracțiile” de adolescentă dintr-un sătuc sărăcăcios in Iași.
- Și de ce te-ai măritat? Te-a obligat cineva?
- Nu. Dar a fost așa, o prostie. Fugiseră toate (n.n. după câte un băiat) și am fugit și eu. Mama nu era de acord, dar am fugit într-o seară. Am plecat cu un băiat care să mă ducă în satul în care era și prietena mea cea mai bună. În plus, dacă nu făceam asta, ar fi spus toți că sunt prea bătrână. ”
Înțeleg din ce îmi spune Ana că noțiunea de ”fată bătrână” în lumea satului ei, era legată de fetele nemăritate la 16 ani. Ba că există și o diferență între mentalitatea din localități: ”când am venit aici în sat mi se spunea că sunt bătrână. Aici fetele se mărită la 12-13 ani”, spunea ea. Băiatul după care a fugit e cu doi ani mai mare ca ea și se știau de trei luni, chiar dacă ea avea impresia că îl știe de o viață.
La începutul relației și el spunea că nu trebuiau să facă pasul acesta, trebuiau să mai aștepte, că doar nu i-a obligat nimeni. În fapt cei doi au fost prinși în caruselul mentalităților și s-au trezit căsătoriți și imediat părinți. Copilul le-a umplut viața.
Simte că s-a maturizat de când ea e mamă. Stă în casă cu soacra ei, o femeie cu care se înțelege bine și care o și ajută cu copilul. Socrul e însă mai aspru și cu el e mai greu. Ține legătura cu fetele care au fugit și ele de acasă și unele sunt despărțite și au și copii sau trăiesc greu, sunt bătute de soți.
Ea simte că a piedut ceva prin faptul că s-a căsătorit. Ar vrea să se mai joace. Știe că e iubită, are ce îi trebuie ca să trăiască. Mai regretă și că nu a terminat școala, mai ales că învăța bine.
Mama nu a mai lăsat-o la școală, după ce într-o zi, în loc să facă naveta cu trenul între satul din care e și localitatea în care era școala gimnazială, așa cum trebuia, a venit cu fetele și băieții pe jos. A întârziat mai multe ore și mama așa s-a speriat că a pedepsit-o să nu mai meargă la școală. Nu a finalizat liceul și regretă și azi prețul plătit pentru greșela din adolescență. Acum, deși știe că poate, la a doua șansă, dar încă nu s-a mobilizat în acest sens, pentru că ar trebui să facă naveta câțiva kilometri. Ezită din cauza copilului și timpul trece.
Soțul ei are doar patru clase, dar e un om bun, care o iubește. Se consideră norocoasă dar viitorul este incert.
Povestea 5: …Și Mara are un prunc, doi…
În aceeși familie a intrat și Mara. Și ea vine la întâlnirile organizate de Salvați Copiii Iași și în curând va fi din nou mămică. Are 24 de ani și crede că are o viață obișnuită. De șase ani, de când s-a căsătorit trăiește bine, spunea ea, referindu-se la relația pe care o are cu soțul.
Nu se aștepta să aibă o relație așa bună. Provine dintr-o familie cu opt copii cu scandaluri și sărăcie. Se temea să nu aibă aceeași viață cu bătăi și certuri.
Acum la casa părinților nu mai știe ce se întâmplă. E un capitol încheiat pentru ea, o rană care s-a închis greu. Fetele au avut viața mai grea decât băieții și ”dacă tata nu avea ce-i trebuia de la mama, încerca să aibă de la noi”. Intuiesc un istoric de abuz și nu vreau să-l răscolesc. Nici Mara nu spune mai mult. E clar că relația cu tatăl ei a fost foarte problematică. ”Nu ne-am simțit iubite, nu am simțit iubirea părintească și suportul unei familii. Mama era plecată. Când venea apăreau bătaile și pleca iar. Dacă ne susțineau poate acum era altfel. Aveam școala terminată. Noi fetele nu am fost lăsate la școală. Am doar șapte clase.”
Dacă ar fi fost lasată să meargă la școală, ar fi vrut să facă măcar 10 clase, ar fi visat și la mai mult. Nu are amintiri frumoase nici de la școală pentru că era timidă, speriată. Dar cartea i-a plăcut. Îi este teamă de momentul în care va spune copiilor că ea nu a învățat prea mult.
Analizăm împreună ce ar putea face în continuare. Spune că e dispusă să facă orice pentru copii. Vrea să termine casa – are două camere.
O întreb ce îi place să facă și îmi spune: ”curățenie. Mă liniștește. Acasă nu am avut niciodată curățenie. Eu când văd totul în ordine, mă relaxează, mă face să mă simt în siguranță.”
Mara mai povestește cu supărare și despre faptul că tatăl ei a cerut bani de la soțul ei, ca să nu-l reclame. Când a decis să se mărite cu bărbatul care acum îi este soț, ea era încă minoră. A plecat cu el, încercând să scape de viața de abuz, violență și neglijare de acasă. Tatăl ei i-a amenințat un timp că va chema autoritățile pentru că fiica lui e minoră și soțul ei major. Deși fata plecase de bunăvoie, tatăl a spus că va reclama că a fost luată cu forța și violată. De teama scandalului soțul ei i-a dat tatălui suma de bani pe care acesta o ceruse.
Comunitățile rurale, de cele mai multe ori, sunt zone marginalizate sau izolate, unul din acele locuri unde vezi copii ținând alți copii în brațe, de mână sau în cărucior. Aici, cei mai mulți locuitori au absolvit doar studiile gimnaziale, își câștigă existența din agricultură și locuiesc în condiții precare de viață, cu acces redus la apă curentă sau la curent electric.
O soluție pentru unele familii din zona rurală e să-și mărite fetele repede, ca să nu mai aibă grija lor și să meargă în străinătate la lucru să strângă o brumă de bani. Iluzia că mai au câte ceva îi duce spre bătrănețe, când realizează că în realitate nu au nici case, nici bani, nici pensii.
Povestea 6, 7: Brândușa și Narcisa sau Moda măritișului de copilă și a muncitului printre străini
Din cauza problemelor medicale și a distanței față de oraș, cele mai multe cazuri de sarcini rămân nemonitorizate. Acesta este și cazul Brândușei, o tânără de 25 de ani, mamă a două fetițe, care poartă în pântec cel de al treilea copil.
“Nu știu în ce lună sunt. A venit peste menstruație și acum a început să miște. Vreau să mă duc să îmi fac analizele. Nu era nevoie să rămân gravidă acum, că mai am două fetițe. Sper măcar să fie sănătos.
Pentru fetele mele îmi doresc să fie sănătoase, să aibă un viitor mai bun față de mine, să aibă un serviciu, o școală, să învețe, să nu se mărite devreme ca mine. Le zic de pe acum, vorbesc cu ele zilnic despre asta”, a povestit tânăra.
Brândușa provine dintr-o familie numeroasă. Mama sa a decedat, are patru frați, iar școala a întrerupto în momentul în care a trebuit să rămână cu unul din frații mai mici în spital.
“Mai aveam două luni de zile ca să termin a 11- a și să îmi dea diplomă de profesională dar n-am terminat. Am stat cu frățiorul în spital pentru că era grav bolnav. Avea paralizie și am stat vreo două luni acasă. Am cinci frați. Eu sunt a doua. Mă înțeleg bine cu ei. Mama e moartă și mai am doi frați doar de pe tată. Ambele surori sunt măritate. Sunt plecate în străinătate”, a spus Brândușa.
Și ea a fost la muncă în străinătate o perioadă și ar reveni cu prima ocazie.
“Am fost în Olanda, în Germania, cel mai mult mi-a plăcut în Germania. Soțul nu prea muncește. Nu are voie de efort. Are ceva la creier și nu poate fi operat. Acum face pauză. Muncește prin casă și prin curte. Mai vindem o căruță de lemne, mă mai duc eu la treabă, cu ajutorul.
Eu muncesc cu ziua, am fost în străinătate până a început să miște copilașul. Mi-a fost frică să rămân la treabă. Strictul necesar pentru familie ne descurcăm. De copil mic muncesc. De când stăteam cu părinții. Am făcut și un curs de patiserie. Mi-a plăcut. Mai merg la pădure la lemne, la Focșani la struguri. Făceam eu mâncare la Focșani, eram bucătăreasă. 140 de lei primeam pe zi și puteam să îmi iau și fetițele cu mine ”, a povestit Brândușa.
Din cauza problemelor de sănătate, soțul ei nu poate munci la fel de mult, așa că Brândușa e responsabilă pentru întreținerea familiei și creșterea copiilor.
“În 2017 am aflat de situație, după un examen RMN. Are certificat de gradul trei de dizabilitate – primește până într-o sută de lei și e asigurat. În fiecare an trebuie reînoit certificatul. Am fost la mai mulți doctori dar nu se poate opera. E prea riscant. Au apărat niște aparate speciale și a încercat, dar nu se poate”, a povestit Brândușa.
Despre copilăria ei își aduce aminte cu tristețe. ”M-am și jucat, dar mai mult cu treaba pe acasă. Părinții mei se cam certau, mai munceam, aveam grijă de frățiori și animale. Făceam temele și apoi, iar la treabă”.
În schimb, e fericită că are o relație bună cu soțul ei și că poate să mai meargă la activitățile de la Salvați Copii unde să mai învețe lucruri. “Am învățat foarte multe. Cum să mă comport, cum să nu mă mai enervez. Am descoperit foarte multe lucruri despre mine, cum ar fi că îmi place să ajut pe altcineva. Eu sunt mai agitată așa, nu prea am stare și am învățat să am mai multă răbdare”, a povestit Brândușa.
Narcisa are și ea două fetițe cu care mai vine la activitățile organizate de Salvați Copiii. Are 24 de ani și primul copil l-a născut la 17 ani. A urmat o a doua fetița la ceva ani diferență. La fel ca și Brândușa, Narcisa a oprit studiile înainte de termen, dar își dorește ca fetițele ei să studieze carte. “Ce vor ele să se facă în viață, eu am să fiu de acord. Le-am zis să învețe carte. Eu am făcut numai opt clase”.
Narcisa și-a cunoscut partenerul când ea avea 14 ani. El are 27 de ani acum și muncește cu ziua pe unde se ivește oportunitate.
“El m-a găsit pe mine. M-a văzut cu o mătușa de-a mea, i-a plăcut de mine și a venit la mama acasă și am vorbit doi ani. Aveam 14 ani când ne-am cunoscut. Eu mai am trei frați și o surioară, ei trăiesc în Iași, dar eu nu m-am mutat că nu îmi place la oraș. N-aș da viața de la țară cu cea de la oraș”.
La fel ca Brândușa, și ea a fost la muncă în străinătate o perioada. “Am fost în Anglia, la o spălătorie și am muncit acolo. Mi-a plăcut. Nu știam să vorbesc engleză, dar înțelegeam ce mi se spunea. Nu vrea soțul să mai mergem. Poate se mai gândește”.
Foarte multe persoane din mediul rural aleg calea străinătății din cauza oportunităților și imposibilitatea de a câștiga un trai decent. În schimb, atunci când familiile nu pleacă împreună, ruptura poate să fie una iremediabilă.
Povestea 8, 9: Așa au făcut părinții, așa au făcut și ele. Ce mai urmează?
Dana are 18 ani și e mama unui bebeluș de zece luni. În copilărie a crescut cu mătușa și bunica ei. Părinții sunt despărțiți, iar cu mama nu a păstrat legătura. Știe că e plecată în străinătate, că în România mai are o soră de 15 ani cu care nu are tragere de inimă să vorbească.
Tatăl băiețelului ei are 25 de ani și e plecat și el în străinătate. “Ne-am cunoscut când eram la școală. Eu am fost în Iași la liceu, dar am rămas doar cu 10 clase. Pe mine m-a ținut din scurt mătușa. După ce am plecat la liceu, veneam acasă la două săptămâni. Stăteam la căminul unui preot. Încet, încet toate ne-am măritat.
Când am aflat că sunt însărcinată n-am vrut, nici eu nici părinții sarcina, că era foarte greu. Eram minoră când am născut. Dacă eram majoră altfel stăteau lucrurile”, a povestit Dana.
Dana regretă enorm că a întrerupt școala. Spune că nu s-a simțit pregătită pentru sarcină și că a fost mult mai greu decât și-a imaginat.
“Eu am vrut să nasc cezariană, dar nu m-au lăsat. Au zis că nu e după mine. Nașterea a fost ca și cum am murit și am reînviat mai târziu. Am stat opt ore în travaliu. Am tras durere două luni după naștere.
Nu îmi doresc alți copiii. Acum nici la unghii nu am cum să stau. Am fost de patru ori și nu voia să stea. Trăgea de lampă, nu stătea locului. Nu pot face nimic. Nu am timp să mă îngrijesc, nu nimic. Nu stă decât la mine, la mătușa și la soț”, a povestit Dana. Rămasă singură, Dana își crește copilul împreună cu o prietenă.
O cheamă Camelia, are 17 ani și un copil de un an și un pic.
“Avem niște copii foarte energici și plângăcioși. Încercăm să ne ajutăm una pe alta, dar e greu. Avem cărucioare, ne plimbăm ca să doarmă copiii mai bine. Ne creștem copii împreună. Noi eram prietene de mult timp și am devenit rude.”, a povestit Camelia.
Ea a terminat opt clase și, la fel ca Dana, urma să plece la liceu la Iași. A aflat între timp că e gravidă.
“Am rămas corigentă la română că nu m-am dus, am dat corijarea și am terminat. Da, eram gravidă când am dat corijarea. Pentru că eram gravidă și am fost la școală am prins prenatal. Iau banii ăștia de prenatal până face copilul doi ani. Nu aș vrea să mă întorc la școală că trebuie să muncim. Fac și eu 18 ani și pot pleca și eu în străinătate”.
Părinții Cameliei sunt și ei plecați. Și ea și partenerul ei sunt obișnuiți cu munca grea de mici.
“Eu am muncit la Focșani la vie, la cireșe, acum vreau la perje, dar nu am cu cine lăsa copilul”.
Camelia își dorește să vadă marea, iar Dana să viziteze altă țară. Dacă le întrebi, ambele și-ar dori să facă mai mult decât să îngrijească copii. Cameliei i-ar plăcea să facă croitorie, iar Danei să fie coafeză sau hairstylist cum se zice acum, doar că toate acestea sunt mai greu de realizat acum.
“La noi așa s-au măritat și părinții noștri, zici că e o modă în tot satul”, a spus Camelia.
Povestea 10: Vrea să trăiască fără iubire în următorii 70 de ani!
Magdalena are doi copii, unul de 7 ani și unul de 5 ani. La cei 22 de ani ai ei e destul de vitează, chiar dacă a luat viața în piept încă de mică. Concubinul ei are 31 de ani și spune că la început iubirea era oarbă. Acum însă nu mai e așa cum a fost. Îi otrăvesc viața socrii, de care crede că stă prea aproape și soțul care nu acceptă să se îndepărteze de ei.
”Mă trezesc, fac mâncare, gospodăresc, mă ocup de copii – așa e viața mea. Am făcut dintotdeauna treabă pe lângă casă, deci sunt obișnuită, nu e greu.
Pe el l-am cunoscut când eram de vreo 16 ani. Eram mai multe fete acasă și i-a plăcut de mine, așa că ne-am luat. Părinții mei au acceptat, ai lui nu. Motivul a fost că eu am un copil dintr-o altă relație.” De aceea viața ei nu e prea ușoară, pentru că n-au vrut-o de la început și chiar și acum sunt împotriva ei.
I se spune că dacă nu-i convine să plece. Asta ar însemna că ar trebui să ia copiii și să se ducă undeva. Nu are însă unde.
Femeia explică faptul că e ca într-o capcană: nu poate pleca pentru că nu are job, are un soț violent și care nu-i permite să se îndepărteze de casă. A găsit locuri de muncă dar numai în Iași – la spalat vase, la făcut curat pe scări de bloc, dar e prea departe ca să poată merge. De fapt, nu poate merge niciunde.
”- Dacă merg să beau o cafea cu o fată imediat vine după mine. E foarte gelos. Mi-a scos ochii în permanență închipuindu-și ba una, ba alta.
- Cui îi spui spui toate astea?
- Cui să-i spun…nu am pe nimeni.
- Și dragostea, unde s-a dus?
- Vai doamnă, spune femeia de doar 22 de ani, dragoste nu-mi mai trebuie cât trăiesc.”
Mă uit la ea și realizez că atât a încercat-o viața că e gata să spună că în următorii aproximativ 70 de ani nu mai vrea să fie iubită și să iubească. Stă alături de un bărbat gelos, violent, consumator de alcool, cu care are un copil și muncește în gospodărie.
Înțeleg de ce visează să fie măcar vânzătoare undeva, să aibă banul ei și un spațiu mic cu chirie să poată trăi în tihnă. Totuși e așa tânără și are și două suflețele de îngrijit.
Magdalena spune că ar termina școala, să facă mai mult de opt clase, dar el nu este deacord. Chiar dacă ar încerca să treacă peste voia lui, nu are cu cine lăsa copiii.
Recunoaște că primește greu și învoire să vină la programul organizației, motiv pentru care uneori minte că merge în altă parte, alteori el stă să o supravegheze, dar și așa vine, pentru că astfel mai are șansa de a vorbi cu alți oameni.
Dacă nu ar fi trăit într-o comunitate care are posibilități reduse, atât economice, cât și de socializare, Magdalena sigur ar avut alte oportunități și viața ei ar fi fost alta. Așa se zbate în neajunsuri.
Anual circa 1000 de adolescente din județul Iași devin mame. Derulăm una după alta poveștile copiilor cu copii, acum femei adulte care încearcă să supraviețuiască și observăm pattern-uri care apar și reapar.
În peste 30 de ani, mediul rural din România s-a schimbat prea puțin pentru ca viața oamenilor să fie mai bună. E doar gol de tineri și ici colo se văd ceva investiții.
Casele noi apărute în zonele din centrul comunei sau la poala pădurii poartă prețul anilor de înstrăinare, cu costuri imense plătite mai ales de copii și vârstnici.
Lipsa accesului la servicii sociale, medicale, educaționale de bună calitate și lipsa infrastructurii rutiere care să facă mai ușoară deplasarea spre astfel de servicii mai aduc un plus de greutate și lasă o populație numeroasă nedeservită în care sarcina apărută tipuriu înseamnă începutul greu al vieții de adult.
Pe umeri prea fragili se așează o povară imensă care cocoșează suflete de copii, până ce le îmbătrănesc și le strivesc.
Aici sunt câteva povești care vor avea sens dacă, noi toți reflectăm la ele și dacă începem să schimbăm câte ceva în contextul în care ele au apărut. Schimbarea ar putea veni din mai multe direcții: schimbarea comunității prin dezvoltare, sprijin și deschidere, a școlii și familiei prin educație, grijă și susținere, și a noastră, a tuturor, prin empatie, înțelegere și implicare.
Proiectul nostru a învățat aceste mame să respire puțin și să se găsească sub povara zilei pe ele. Le-a învățat să vorbească despre ele. E un pas necesar pentru a fi înțelese și ajutate.
De aici încolo ar trebui să facem front comun și să le ajutăm să iasă la lumină și astfel destinul lor ar putea fi mai bun și copiii lor ar avea o șansă reală la mai bine.
Vă alăturați nouă?
***
Despre Programul Active Citizens Fund România – Programul Active Citizens Fund România este finanțat prin Granturile SEE 2014-2021. Obiectivul general al Granturilor este de a reduce disparitățile economice și sociale și a consolida relațiile bilaterale dintre cele 15 state beneficiare și statele donatoare (Islanda, Liechtenstein, Norvegia). Programul este administrat de către consorțiul compus din Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, Fundația pentru Parteneriat, Centrul de Resurse pentru Comunitățile de Romi, Fundația PACT și Frivillighet Norge, care acționează în calitate de Operatorde Fond desemnat de către FMO – Oficiul Mecanismului Financiar al Granturilor SEE și Norvegiene. Active Citizens Fund România vizează consolidarea societății civile și a cetățeniei active și creșterea capacității grupurilor vulnerabile. Cu o alocare totală de 46.000.000 euro, programul urmărește dezvoltarea pe termen lung a sustenabilității și capacității sectorului societății civile, intensificând rolul său în promovarea participării democratice, a cetățeniei active și a drepturilor omului și consolidând în același timp relațiile bilaterale cu statele donatoare Islanda, Liechtenstein și Norvegia. Pentru mai multe informații despre Active Citizens Fund în România, vă rugăm accesați www.activecitizensfund.ro. Pentru mai multe informații despre Granturile SEE și Norvegiene, accesați www.eeagrants.
***
Despre Salvați Copiii
De peste 32 ani, Salvați Copiii dezvoltă Salvați Copiii România construiește programe sociale, politici publice și practici solide în beneficiul copilului din România. Expertiza și complexitatea proiectelor la nivel național fac din organizație o instituție socială esențială, al cărei rol este medierea între societatea și autoritatea publică, în beneficiul copilului. În trei decenii de activitate, Salvați Copiii a intervenit activ în societate, identificând soluții concrete pentru protejarea și sprijinirea copiilor vulnerabili și a militat, în același timp, pentru o colaborare viabilă cu autoritățile decidente, pentru asigurarea interesului superior al copilului. Salvați Copiii și-a asumat rolul de supraveghere vigilentă a autorităților publice, în așa fel încât acestea să implementeze politici publice de durată care să corecteze cauzele care duc la vulnerabilizarea copiilor.
***
Despre Fundația Corona
Viziunea organizației este aceea a unor comunități prospere centrate pe bunăstarea oamenilor care valorizează creativitatea și diversitatea și oferă un spațiu echitabil, incluziv și sustenabil pentru dezvoltare.
Activități in domeniile: dezvoltare comunitară, protecția femeilor și fetelor, protecția mediului. Organizația are activitate la nivel local, regional și național sprijinind inclusiv programe de antreprenoriat și activare civică. Detalii pe https://www.fundatiacorona.ro/
Persoană de contact: Corina Mighiu, manager proiect, telefon 0726 210 196 / email – corina.mighiu@salvaticopiii-iasi.ro.